Chipurile care au învățat să-și poarte stăpânul

Lucrarea se înalță asemenea unei ființe mândre și obosite deopotrivă, îmbrăcată nu în țesături, ci în măști. Fiecare mască e o expresie împrumutată, așezată peste alta, până când armura ajunge mai grea decât trupul pe care ar trebui să-l apere. Este vanitoasă și fragilă, gălăgioasă și mută, comică și neliniștitoare în același timp. Ea surprinde paradoxul ființei noastre sociale: mereu împodobită, dar în adâncime sufocată. Cere să fie privită, admirată, poate chiar temută, dar dincolo de straturi șoptește o mărturisire simplă: <<Nu-mi mai recunosc propriul chip.>>